Cococul de munte cavalerul negru din Carpati

E mijloc de aprilie 2022, iar în pădurile înalte din Carpați, are loc unul dintre cele mai spectaculoase ritualuri din lumea animală: rotitul cocoșului de munte.

După ce am tot amânat în fiecare an să îl documentez, am decis să plec în căutarea lor.

Locul preferat de rotit al cocoșilor e în luminișurile sau poienile străjuite de molizii înalți, iar pentru un anumit areal, acest loc este același în fiecare an, fiind transmis din generație în generație.

Am ales Călimani, unii dintre cei mai sălbatici munții de la noi din țară. Știam de la turele de bike din anii trecuți câteva locuri populate cu cocoș de munte. Acum trebuie doar să găsesc locurile de rotit, ca apoi să revin, în condiții potrivite, pentru a-i putea observa fără să-i deranjez prin prezența mea.

Plec dis-de-dimineață. Mă așteaptă o urcare destul de lungă pe un drum forestier, pe o frumoasă vale străjuită de pereți abrupți, presărată din loc în loc de formațiuni stâncoase vulcanice. Profit de faptul că încă nu am dat de zăpadă și mă mișc într-un ritm susținut. Sus, sigur încă e mare zăpada și nu știu cât de mult îmi va încetini înaintarea.

La scurt timp după intrarea pe vale aud ceva mișcare deasupra mea, pe un versant. O ciută mă privește cu curiozitate. Ok. E momentul să îmi scot aparatul din rucsac, chiar dacă lumina e încă destul de slabă. Mai înaintez puțin și dau nas în nas cu încă o ciută. Aleargă din instinct câțiva metri, dar apoi se oprește și mă privește câteva secunde. Frumoasă întâlnire de dimineață.

După 2-3 kilometri încep să dau și de zăpadă. Apar și primele urme mai bine conturate. Doi lupi, o vulpe, cerbi și ciute, un urs, au trecut și ei pe aici. Apoi, zăpada devine din ce în ce mai mare și urmele tot mai puține. Ciutele au coborât în zonele inferioare, fără zăpadă. Aici sus, cu zăpadă de peste 1 metru, ar fi fost un consum de energie inutil pentru a se putea deplasa. Merg o perioadă în paralel cu niște urme mai vechi de urs, acoperite de un strat de zăpadă căzut în zilele anterioare. Apoi încep să observ cu entuziasm primele urme de cocoș de munte. După 10 km și mai bine de 2 ore de urcuș, ajung la destinație: una dintre cele mai întinse și mai frumoase poieni din Călimani, de unde se pot observa culmile vulcanice mai înalte.

Verific starea stânelor, în ideea de a reveni și de a înnopta aici. Îmi aduc aminte cu nostalgie de primele ture cu bicicleta prin locurile astea, acum multă vreme, dar și de o vizită la o stână de aici, din copilărie.

Câteva codobaturi curioase îmi vin în întâmpinare. Defilează dezinvolte la câțiva metri de mine, în timp ce vânează mici gâze dezmorțite pe zăpadă.

Îmi continui incursiunea și dau un tur al poienii, în speranța că voi găsi urmele rotitului. Mai găsesc câteva urme, însă fără vreo dovadă clară de rotit. Bun. Îmi propun să revin peste două zile, însă într-o altă locație.

Ziua 2.

Pornesc din nou odată cu răsăritul soarelui. Sper ca de data asta să fiu mai norocos. Mă așteaptă tot vreo 10 km dus și încă 10 km întors, plus distanța acoperită pentru cercetarea locului. Din nou surprind un grup de ciute, nu departe de intrarea pe vale, apoi două căprioare. Se pare că teoria se confirmă. Au coborât în zonele mai joase, fără zăpadă. A fost rece în dimineața asta, și urc fără probleme pe zăpada tare, înghețată. Mă uimește din nou stratul considerabil din partea superioară. Se pare că nu a mai urcat nimeni pe aici de ceva vreme, pentru că nu se observă nici o urmă pe zăpadă. Disting doar ceva urme vechi de schi de tură și de snowmobile. Ajung în poiană. Îmi propun să dau un tur la liziera pădurii. Bingo. Găsesc primele urme de rotit. Urme de cocoș în toate direcțiile, dar și urmele lăsate de aripile desfăcute ale unui cocoș, în timpul rotitului.

Ok. Acum că am găsit locul, nu îmi rămâne decât să revin ca să înnoptez aici, pentru a surprinde rotitul dis-de-dimineață. Stâna din poiană e locul perfect. Nu mai trebuie să mai car și cortul.

Ziua 3

Două zile mai tarziu. De data asta plec mai spre după-masă, pentru a ajunge în poiană înainte de lăsarea serii. Ca de obicei reușesc să plec mai târziu decât mi-am propus, iar bagajul extra, în plus mă încetinește considerabil. Drumul îmi ia cu aproape o oră în plus față de data trecută. Reușesc totuși să ajung înainte de apus. Îmi instalez repede culcușul (urmează o noapte direct pe podea; mi-am uitat izoprenul acasă) și apoi plec în recunoaștere. Se pare că în cele două zile de cand am urcat prima dată, cocoșii și găinile au dat o adevărată petrecere pe lângă coliba stânei. Urme și pufuleți (excremente) sunt peste tot. Pfuu ce fac acum: or să revină aici și dimineață? să stau mai bine aici? sau să merg totuși la marginea pădurii. Găsesc și acolo urmele unei confruntări și decid să aleg baza unui molid, ascuns de crengile ce coboară până la sol. Acum că planul este făcut, decid să urc până în partea superioară a poienii în căutare de semnal, pentru a comunica acasă că totul e în regulă. E o liniște fantastică. Nici o adiere de vânt, nici un sunet. Doar o liniște profundă, accentuată de gândul că pe o rază de câțiva kilometri buni nu mai e nici o prezență umană. Călimanii sunt unii dintre cei mai sălbatici munți de pe la noi. Întinderi de păduri sălbatice și creste golașe nefragmentate de drumuri circulate sau așezări umane permanente.

Ce fain ar fi să apară ceva animale prin poiana întinsă. Îmi aduc aminte de siluetele fantomatice a doi lupi pe care i-am văzut într-o seară de iarnă în Rodnei…dau un ocol cu privirea și observ cu coada ochiului ceva mișcând. După modul de deplasare realizez că e doar o vulpe. Mă observă și în momentul următor își schimbă rapid direcția și o ia la fugă.

Fac câteva poze culorilor apusului de peste pădure și apoi mă retrag la culcare. Nu anticipez un somn prea confortabil pe podeaua de lemn….

5 A.M. Îmi sună alarma. Frigul din afara sacului de dormit nu e prea îmbietor. A înghețat bine de tot. Estimez undeva spre -5, -6 grade. Îmi fac totuși curaj și ies din sac. Am intuit bine că mi-am luat echipamentul de iarnă. Pufoaica și supra mănușile de puf îmi vor prinde bine după orele de așteptare. Ies afară. Zăpada efectiv scârțâie ca într-o veritabilă dimineață de iarnă. Datorită luminii reflectate de zăpadă mă pot deplasa fără să fie nevoie de frontală. Încerc să fac cât mai puțin zgomot pentru a nu deranja cocoșii ce probabil încă dorm undeva în copacii din apropiere.

Îmi instalez trepiedul și apoi aștept venirea zorilor. Încă este o liniște deplină, însă în curând încep primele triluri. Mai timid la început, apoi din ce în ce mai tare.

Aud primele mișcări mai îndrăznețe. Câteva bătăi puternice din aripi chiar deasupra mea trădează prezența vreunui cocoș de munte. Apoi, cu coada ochiului observ o găină ce vine în zbor spre locul de rotit. Dispare printre crengi. Mă ridic pentru a nu rata vreun moment important și pentru a scana mai bine zona. Apoi, momentul magic începe. O găină se deplasează pe sol, iar în spatele ei o urmează un cocoș în postura clasică de rotit. Mă cuprinde o emoție puternică. Un sentiment pe care l-am mai trăit primăvara când admiram păsările călătoare trecând pe deasupra casei în zbor sau observând grija și dedicarea cu care își îngrijesc berzele puii.

Reușesc să mă adun și să fac câteva cadre. Scena e relativ departe de locul în care mă aflu pentru a putea surprinde ceva cât de cât decent și să mă pot apropia prin teleobiectiv.

După câteva secunde se îndepărtează și dispar din raza mea vizuală. Aștept cu speranță că vor reveni în locul în care au rotit cu o zi înainte, în mijlocul poieniței, și în care speram să obțin imaginile dorite.

De data asta nu a fost să fie. După trei zile de căutări și 60 km parcurși pe jos prin zăpadă, chiar dacă nu am obținut cadrele pe care le-am sperat, sunt totuși recunoscător că am fost martorul unuia dintre cele mai spectaculoase evenimente din lumea animală. Mai aștept câteva zeci de minute, apoi mă retrag ocolind pe cât posibil zona de rotit, pentru a nu fi observat și a nu deranja protagoniștii. Acum știu unde o să îi găsesc sezonul următor…pe curând!

UPDATE 2023!

Am revenit în același loc. De data aceasta am decis să înnoptez in cort. Am montat cortul la liziera pădurii, pentru a fi mai aproape de locul de rotit și pentru a-l folosi dimineață pe post de hide. 2 în 1. Scuteam astfel timpul petrecut pentru a ajunge dis de dimineață la locul de rotit, plus că beneficiam de un confort termic crescut. Nu a fost la fel de frig ca la experiența de anul trecut, undeva puțin sub pragul de îngheț, însa ca experiență, de data aceasta m-am simțit puțin izolat față de ce se petrecea afară. Și de această dată am avut parte de o experiență relativ scurtă. A început cu bătăi din aripi, tocilat, iar apoi cu o urmărire în viteză a unui cocoș după o găină. După câteva momente cocoșul s-a întors, plimbându-se prin apropiere destul de circumspect, intrigat probabil de prezența cortului. I-am făcut câteva cadre, însă fiind încă foarte devreme, cu lumină puțină, nu a ieșit ceva cât de cât decent.

După câteva zile, la final de aprilie am decis să fac o nouă incursiune, însă de data aceasta într-un alt masiv. Am ales Munții Rodnei, într-o locație ceva mai accesibilă. Auzisem de o zonă în care ar exista un exemplar mai atipic, așa că am decis să explorez arealul respectiv în căutarea unui loc de rotit pentru anul următor. După o aventură în care mi-am pierdut telefonul în zăpadă (găsit a doua zi după îndelungi căutari), am descoperit din întâmplare și un loc de rotit, dar marea surpriză și bucurie a fost că am dat și peste exemplarul cu comportamentul atipic, foarte cooperant și teritorial în același timp. Chiar dacă imaginile nu au fost realizate într-un context clasic, în timpul rotitului, am reușit câteva cadre foarte faine, cu zăpadă în fundal și într-o lumină potrivită.