Apus și răsărit în munții Rodnei

Totul a început vineri dimineața, în ultimul weekend din februarie. După câteva zile cu ninsoare și temperaturi negative, am zis că-i musai să dau o fugă la răsărit până în Pasul Tihuța, până nu pleacă iarna de tot. Nu a fost cel mai fotogenic răsărit prins aici, dar aruncând o privire spre crestele înzăpezite ale munților Rodnei, îmi vine brusc o idee genială. Ce ar fi dacă i-aș fotografia zilele astea mai de aproape?! Zis și făcut. O iau repede spre mașină și cobor repede acasă să-i dau vestea Alinei. La 6.30 am iesit din casă, la 9 deja sunt înapoi. Iancu și Alina tocmai se treziseră. Îi zic Alinei să se pregătească de drum. În 3 ore plecăm. Aoleo și cum termin eu tortul așa de repede. Nu știu, ăl pui aici la cuptor și îl termini la cabană :). Reușim să plecăm pe la 2. După o pauză de alimentare în Dorna, pe la 6 ajungem la locație. Aveam de ales între Pasul Rotunda sau Pasul Prislop. Fără 4X4 sau măcar gardă mai mare la sol, cu posibile ogașe de gheață și șanțuri, și cu un explorator de doar 1 an și 8 luni după noi, nu îmi vine să mă încumet să urc până în Rotunda, așa că mai rămâne doar varianta Pasul Prislop. Și nu am regretat. Găsim loc la Pensiunea Silvania. Arată mult mai bine decât mă așteptam și cu prețuri mai mult decât decente.
Ziua de sâmbătă a fost una dintre cele mai intense pe care le-am experimentat până acum. După un urcuș prin ceață densă și întuneric, odată ajuns la locul propus, cerul s-a deschis. Apoi, imediat după răsărit, un văl subtil de ceață m-a învăluit din nou, materializat parcă din senin. Condițiile se modificau de la o secundă la alta. De aici am intrat pe pilot automat sau mai bine zis – pistol automat.
Apoi m-am întors victorios la cabană unde i-am luat și pe Alina și pe Iancu și am mers la pârtie. Încă se mai găseau petece și linii de zăpadă pufoasă neatinsă, așa că am profitat din plin de câteva viraje pe placă. pe rând…
Pe după-masă mi-am propus să urc până pe Vf. Gărgălău sau măcar în șa, pentru a prinde apusul. Chiar dacă la început de iarnă îmi propusesem o tură cu înoptare aici, am zis că ar merge măcar un apus, chiar dacă implică un efort destul de mare, cu retur pe întuneric. Preconizez un urcuș de minim 3 ore, așa că pe la 2 o iau din loc. Crestele au fost acoperite peste zi cu nori. Așa că treaba pare destul de incertă, riscând să admir apusul din ceață. Mizez totuși pe faptul că spre seară, odată ce convecția de aer cald din vale se va opri, norii se vor disipa. Mă intersectez pe traseu cu un grup ce urcase de dimineață în creastă și pe care i-am întâlnit dimineață când eu coboram de la răsărit. Au stat 2 ore în refugiul Gărgălău așteptând măcăr o fereastră prin negurile dense. Nu au văzut din păcate nimic. Sper să am noroc. După ce străbat întinsa Poiană Știol, ce oferă o perspectivă impresionantă, încep urcușul spre vârful Musceta. Pe măsură ce câștig altitudine plafonul de nori urcă pe măsură ce înaintez. Așa că până pe Musceta urc cu soarele în față. Dacă până aproape de vârf înaintez destul de ușor pe zăpada compactată, de la un moment dat încep să mă afund. Înaintarea devine din ce în ce mai dificilă. Fiecare pas devine o meditație. Timpul se oprește. Imaginea privită prin ochelarii de schi cu o nuanță portocalie, cristalele fine de zăpada purtate de vânt și aprise de lumina soarelui, frigul resimțit și respirația intensă mă transpun parcă într-un film. Îmi aduc aminte de cadrele din Ashes and Snow. Înaintez destul de greoi și anevoios. Prindeau bine niște rachete. Aproape de creastă, viscolul din zilele trecute a lăsat libere ‘”mușuroaiele” acoperite de merișor. Așa că le folosesc pentru a înainta mai ușor. Noroc că am pasul mare și pot sări de pe unul pe celălalt :D. Mă ajută și mini-colțarii.

Ajung în creastă. De aici lucrurile se complică. White-out total. Ajung la noul refugiu Gărgălău. Mai sunt 40-50 min până la apus. Îmi iau rapid pufoica pe mine. Să prelungesc pe cât posibil senzația de frig ce va urma. Ciugulesc ceva, las un comentariu în jurnal, lăudând inițiativa și efortul celor care au contribuit la realizarea refugiului. Arunc câte un ochi afară. E tot ceață. Îmi propun să mai aștept jumătate de oră și apoi să mă întorc. Nu prea îmi surâde să bâjbâi noaptea prin ceață, mai ales că tocmai ce mi s-a închis GPS-ul. Încep să disting discul soarelui prin ceață, iar la un moment dat se deschide complet. Nu a fost cel mai spectaculos apus, dar măcar mi-am împlinit off-ul. Până la urmă a meritat tot efortul depus, cu tot cu returul pe întuneric. Stelele mi-au fost călăuze…

Și uite așa am primit unul dintre cele mai faine cadouri de ziua mea de până acum.

Vă las cu imaginile . Enjoy!